Pălăria, 6-30 cm, destul de cărnoasă şi tare, la început este convexă, apoi plată sau adâncită mult în mijloc şi cu marginea relativ răsfrântă în jos, spre picior, şi ondulată. Cuticula are suprafaţa destul de neregulată din cauza unor solzi mari, ieşiţi mult în relief, aşezaţi în şiruri concentrice şi încălecaţi ca ţiglele pe acoperişul unei case. Piciorul, 3-8 cm, este bont şi robust, câteodată şi bulbos, gol în interior şi prins excentric de pălărie. Suprafaţa sa este netedă şi uşor fibroasă. Ţepii sunt foarte deşi, fragili, decurenţi de-a lungul piciorului şi uşor de îndepărtat, chiar printr-o simplă atingere cu degetul. Carnea este compactă, tare, aproape fără miros şi cu gust amărui. La exemplarele tinere, suprafaţa pălăriei este catifelată, dar, la maturitate, solzii cresc şi devin din ce în ce mai mari şi zbârliţi, coloraţi în brunînchis, câteodată cu nuanţe de alb-murdar. Piciorul şi ţepii, la început sunt gălbui şi apoi gri-bruni. Carnea poate avea o culoare între alb şi indigo-deschis. La exemplarele mature, mirosul devine neplăcut, ca de ceva rânced. Creşte, uneori în grupuri destul de mari, doar în pădurile de conifere, la munte. Vara-toamna. Poate fi confundată cu Sarcodon badium, necomestibilă pentru că are carnea lemnoasă şi gust foarte amar, având solzi mari pe pălărie, dar nu încălecaţi ca ţiglele. Pot fi consumate numai ciupercile tinere. Sunt suficiente câteva minute de fierbere pentru a elimina gustul amar. Se pretează foarte bine cu pilafuri, după diferite reţete; în acest caz trebuie folosită în doze mici pentru că are o aromă foarte puternică. Este excelentă conservată în ulei, după ce a fost fiartă în oţet. Poate fi şi uscată.

Comments (0)