Ciupercile sunt talofite cu celule nucleate, lipsite de orice fel de pigmenţi asimilatori şi de plastide, cu nutriţie heterotrofă. Cele mai numeroase ciuperci trăiesc pe uscat, avînd nevoie totuşi de multă apă pentru creştere şi fructificare.

Alcătuirea corpului şi înmulţirea ciupercilor sunt foarte variate. Ciupercile primitive sunt unicelulare, cu celula nucleată, dar lipsită de membrană (Archimycetes). Cele mai multe sunt pluricelulare, avînd celulele dispuse una după alta, formînd filamente simple sau ramificate, numite hife. Hifele cresc în lungime prin diviziunea celulelor de la vîrful lor, unde iau naştere celule noi. În modul acesta ele se pot alungi mult, în anumite cazuri chiar mai mulţi metri. Totalitatea hifelor unei ciuperci formează un miceliu.

Membrana celulară rigidă este de natură chitinoasă, amestecată cu celuloză şi caloză. Totuşi compoziţia ei diferă de la o grupă sistematică la alta. În citoplasmă celulelor se află întotdeauna unul sau doi nuclei. Numărul nucleilor depinde de grupa sistematică şi de ciclul de dezvoltare.

La ciupercile superioare (Eumycetes) hifele miceliului se strâng şi se dispun într-o ţesătură laxă, cu ochiuri mari, numite plectenchim. Dacă corpurile de fructificaţie ale ciupercilor sunt colorate diferit, în brun, roşu, galben, violet, vânăt, negricios etc, datorită unor pigmenţi produşi mai ales de celulele de la suprafaţă; straturile interne sau latexurile ce se scurg îşi schimbă culoarea în contact cu aerul, datorită unor procese de oxidare. Miceliul poate trăi la exteriorul organismului ( epifitic sau superficial) ori în interiorul lui ( endofitic sau intern).

Ciupercile epifite uneori duc viaţă saprofită (Capnodium), cele endofite sunt totdeauna parazite. Ciupercile care trăiesc parazite pe suprafaţa organelor se numesc ectoparazite, iar cele care trăiesc în interior, endoparazite. Pentru fixare miceliul prezintă hife de fixare ( apresorii), iar cele parazite formează prelungiri de sugere ( haustorii), care pătrund în celulele gazdei. Ciupercile endoparazite sunt mai bine adaptate la mediu. Ele au umezeală şi hrană abundentă, fiind totodată bine apărate faţă de factorii nefavorabili ai mediului extern.

Ciupercile mai au şi organe speciale de rezistenţă : scleroţi, rizomorje, chlamidospori ş. a. Din asimilaţia ciupercilor rezultă glicogen, care se depozitează în celule, uneori şi uleiuri grase, dar niciodată nu se produce amidon. Pentru desfacerea moleculelor organice complexe din substratul nutritiv, ciupercile secretă fermenţi sau enzime. Cu ajutorul enzimelor descompun materia organică din resturile de plante, unele şi din cadavrele animalelor, contribuind, alături de bacterii, la mineralizarea substanţelor organice.

Cel mai frecvent, înmulţirea ciupercilor se face pe cale asexuată ( agamă), prin diferite tipuri de spori imobili, externi sau interni. Unele produc spori mobili lipsiţi de membrană, dar prevăzuţi cu cili, numiţi zoospori. Reproducerea sau înmulţirea sexuată ( gamogonica) este foarte variată la diferitele grupe sistematice. Procesul sexual la ciupercile superioare, cum sunt majoritatea ascomicetelor şi a bazidiomicetelor, se desfăşoară într-un timp lung, uneori mai mulţi ani. în acest caz, la întîlnirea celor două celule sexuale (masculă notată cu + şi femelă notată cu -), are loc numai plasmogonia, contopirea citoplasmelor. Nucleii rămîn unul lîngă altul şi se divid amîndoi simultan. Toate celulele rezultate sunt binucleate (dicariotice). Sfîrşitul procesului sexual este marcat prin cariogamie, contopirea nucleilor. După aceasta urmează formarea sporilor specifici, prin reducerea cromatică, numiţi ascospori sau bazidiospori.

Comments (0)