Ascomicetele sunt considerate ca ciuperci veritabile (Eumycetes), cu tal micelian format din celule uni- sau binucleate. Celulele talului sunt dispuse cap la cap în filamente ( hife miceliene) Membrana celulară este chitinoasă şi între două celule adeseori rămîne un orificiu de legătură. În citoplasmă se află unul, rareori doi nuclei. La formele primitive filamentele se dezarticulează şi, separîndu-se celulele unele de altele, îndeplinesc funcţia de organe de înmulţire. Miceliul cu celulele uninueleate reprezintă faza gametofitică (haploidală), care este predominantă la toate ascomicetele, cu excepţia tafrinalelor. Asexuat se înmulţesc prin spori foarte variaţi, exogeni, formaţi la capătul unor hife (conidii, oidii), sau endogeni, în pungi (picnospori, endoconidii). Aceeaşi specie poate produce mai multe tipuri de spori, după condiţiile de mediu în care se află. Cînd condiţiile de existenţă devin nefavorabile, formează organe de rezistenţă, care sunt: a) chlamidospori, acoperiţi de membrane groase, b) strome, îngrămădiri strînse de hife bogate în substanţe nutritive şi c) scleroţi, similari stromelor, dar de consistenţă mai dură. Ascomicetele au mai multe tipuri de organe sexuale. La fiecare din aceste tipuri, în urma procesului sexual rezultă asce cu ascospori. Reproducerea este o oogamie specifică, numită ascogamie. Ca tip de reproducere sexuată prin ascogamie poate fi luată Pyronema confluens. Organul femei este ascogonul, de formă mai mult sau mai puţin globuloasa, ce poartă o prelungire tubuloasă, numită trichogin (filament de copulare), cu rol în fecundaţie. La unele grupe se află o singură oosferă (Perisponales), la altele mai multe oosfere (Discomycetales). Organul mascul de reproducere este anteridia, de formă tubuloasă, alungită, conţinînd citoplasmă şi unu sau mai mulţi nuclei. În ascogon fecundaţia oosferei se face prin intermediul trichoginului, care se deschide la vîrf cînd se uneşte cu anteridia. Prin trichogin trec din anteridie în ascogon mai mulţi nuclei. Fecundaţia se produce în două faze: în prima fază se amestecă eitoplasmele (plasmogamie), iar nucleii se alătură cîte doi, formînd perechi (dicarion). Din acest zigot cu nuclei împerecheaţi se dezvoltă filamente numite hife ascogene, care se pot ramifica. Nucleii intră în hifele ascogene împerecheaţi şi se divid astfel încît în fiecare celulă rămîn cîte doi. Celulele terminale din hifele ascogene formează cîte un cîrlig la vîrful lor. Cînd se divid cei doi nuclei, vîrful se îndoaie şi se alipeşte de baza celulei. Apoi apare un perete ce separă un nucleu în cîrlig, unul în celula bazală formată, iar doi rămîn în celula apicală. Curind după aceasta, între cîrlig şi celula bazală se stabileşte un orificiu de comunicare, prin care nucleul cîrligului trece în celulă. în celula apicală cei doi nuclei haploizi se contopesc ( cariogamie). Prin contopirea nucleilor se încheie cea de-a doua fază a procesului sexual. Această celulă se alungeşte în formă de coloană şi devine ască. în acest timp nucleul diploid se divide de două sau de trei ori, prima diviziune fiind reducţională. Cei opt, uneori patru sau doi nuclei formaţi se îngrămădesc în partea superioară ia ascei, se dispun în şirag, se înconjură de citoplasmă şi de membrană şi formează ascosporii. O parte din citoplasmă (epiplasma) nu ia parte la formarea aseosporilor, ci rămâne în ască şi joacă rol în evacuarea acestora prin turgescenţă. Menţionăm că în afară de (tipul curbiasc de mai sus, există şi un tip rectiasc, fără cîrlig la celulele ascogene. În jurul ascelor se dezvoltă, de regulă, o îngrămădire de hife sterile, formînd un organ de protecţie, numit corp de fruetificaţie sau ascocarp (ascofruct). Acesta, mad adesea, este vizibil cu ochiul liber, iar uneori creşte mare, ca la zbârciogi (Morchella, Helvella) şi trufe (Tuber). Ascomicetele evoluate au ascele grupate într-un strat fertil, numit himeniu. În himeniu se află şi filamente sterile, numite parafize, care joacă rol de „tampon’ şi prin aceasta se evită strivirea ascelor. Ascocorpii, dupa formă şi structură prezintă 3 tipuri: Cleistocarpi (cleistotecii). Sunt formaţiuni închise, iar ascele sau ascosporii se eliberează numai prin ruperea pereţilor corpului de fructificaţie. Peritecii. Au o formă de butelie sau de ulcior, cu gât. La maturitate se deschid printr-un orificiu la creştetul gîtului, prin care ies sporii. Apotecii (discocarpii). Au formă de cupă, de pahar sau de farfurie, susţinute de un picior sau sesile. Himeniul se află în cavitatea lor, neînchis. Apoteciile derivă din peritecii care se deschid larg. Forma, structura şi culoarea aseosporilor sunt foarte variate. Ei pot avea o formă eliptică, ovală, filamentoasă sau spiralată. După structură, pot fi uni-, bi- sau pluricelulari, împărţiţi prin pereţi transversali sau longitudinali. Cît priveşte culoarea, pot fi: hialini sau coloraţi în brun, roz, negricios etc. Aceste caractere, împreună cu altele, servesc la determinarea ascomicetelor. Din punct de vedere economic, ciupercile ascomicete prezintă un deosebit interes, numeroase dintre ele fiind parazite pe plante sau pe animale. Ca atare, provoacă boli şi produc pagube. Puţine dintre ele, care au corpuri de fructificaţie mari, sunt comestibile. Altele sunt importante din punct de vedere industrial (Saccharomyces, Penicillium etc). Se cunosc aproximativ 18 000 de specii.

Comments (0)