Pălăria, 4-15 cm, destul de consistentă, este, la început, emisferică, apoi din ce în ce mai plată, iar la sfârşitul maturizării chiar adâncită. Cuticula este netedă, lucioasă pe vreme umedă şi mată pe timp uscat, acoperită de numeroşi solzi maronii, ascuţiţi şi curbaţi, mult mai deşi în centrul pălăriei şi mai rari către margine, care de cele mai multe ori este netedă şi cu striaţii vizibile. La exemplarele mature solzii pot lipsi în totalitate. Piciorul, 5-20 cm, este cilindric, alungit, cu baza uneori accentuat bulboasă, deseori curbat în jos şi cu aspect pufos.

Are o consistenţă foarte dură şi elastică. Inelul, cărnos şi mare, la exemplarele tinere se uneşte cu pălăria formând un fel de cortină. Este persistent chiar şi la exemplarele adulte, având partea superioară albă şi fin zimţată, în timp ce partea inferioră este gălbuie, într-o nuanţă mai mult sau mai puţin intensă şi cu aspect lânos. Lamele sunt dese, nu prea late şi decurente, dând piciorului un aspect striat în porţiunea dintre inel şi pălărie. Carnea este albicioasă, fragedă cea a pălăriei şi fibros-lemnoasă cea a piciorului, cu miros specific de ciupercă şi cu gust uşor amărui.

Coloritul pălăriei este extrem de diferit şi mulţi specialişti consideră că aceasta se datorează esenţei vegetale pe care creşte ciuperca. Este de culoare galbenă ca mierea pe plopi, salcâmi şi duzi, maronie pe stejari, gri-albicioasă pe soc şi brun-roşcată pe conifere. Când solzii sunt foarte deşi coloritul este mai închis. Piciorul ciupercilor solitare are de obicei la bază un bulb mult mai dezvoltat decât al celor care cresc în grupuri. Partea de deasupra inelului este galbenă sau cu nuanţe rozii, mai mult sau mai puţin striată, în timp ce mai jos este acoperită de puf şi are culoarea maroniu-deschis. La bază poate fi, uneori şi negricioasă. Lamele sunt albicioase, apoi gălbui şi, la sfârşitul maturizării, de culoarea scorţişoarei cu pete vizibile, roşcate.

Gustul ciupercilor care cresc pe conifere este mult mai amar. Este o specie care, în unele locuri, este frecventă şi din abundenţă, crescând atât solitar cât şi în grupuri destul de numeroase, ajungând uneori la sute de exemplare, pe trunchiuri, pe rădăcini, pe buşteni în curs de putrefacţie, de foioase, dar şi de conifere; poate creşte chiar pe mici bucăţi de lemn căzute pe pământ. La varietatea parazită care creşte pe arborii vii, miceliul formează un fel de pâslă deasă şi albicioasă sub coaja acestora şi prin dezvoltarea sa impresionant de rapid duce în scurt timp la degradarea şi la moartea plantei-gazdă. Varietatea saprofită poate creşte ani întregi pe acelaşi buştean până ce consumă toate substanţele nutritive pe care le oferă lemnul mort.

Toamna până la primul îngheţ. Poate fi confundată cu Galerina mutabilis şi mai mult cu o specie mai rară, Armillaria tabescens, amândouă foarte bune de mâncat, sau cu Hypholoma fasciculare, otrăvitoare şi cu gust foarte amar pe care şi-l păstrează chiar şi după preparare, făcând ca orice mâncare în care ar putea ajunge din întâmplare să devină de neconsumat din cauza gustului neplăcut.

Comments (0)