Pălăria, 4-12 cm, este la început conică, apoi din ce în ce mai plată, deseori cu un gurgui (mamelon) în centru şi are zona de pe margine pronunţat striată. Pălăria poate avea un colorit destul de variat; la multe varietăţi poate trece de la gri la portocaliu şi chiar la roşu. Cuticula este netedă şi foarte lucioasă. Piciorul, 6-18 cm, alb, este lung şi subţire, fără îngroşări, cu volvă membranoasă care îl înfăşoară la bază. Inelul lipseşte aproape întotdeauna. Lamele sunt albe, rare şi cu lamele de asemenea rare. Carnea este de la maroniu-deschis la galben, fragedă şi fibroasă, cu miros slab şi cu gust uşor dulceag. Lamele au câteodată nuanţe gălbui. Specia este foarte frecventă în zone păduroase, în lande (terenuri aluvionare, acoperite de arbuşti - lunci - n. trad.) şi pe pajişti, de la câmpie până la munte. Vara-toamna. Are un colorit asemănător cu cel al speciei Amanita phalloides, dar se deosebeşte clar de aceasta prin striaţiile accentuate de pe marginea pălăriei. Amanita plumbea este actualmente considerată ca o simplă varietate cromatică a speciei Amanita vaginata. Pălăria conică, în formă de clopot, este de culoare gri-cenuşie, câteodată cu nuanţe albăstrui. Pe marginea pălăriei, pronunţat striată până pe la jumătatea suprafeţei, se observă deseori resturi ale volvei de culoare albă. Piciorul fusiform, se subţiază în partea superioară şi este gri-albicios cu o volvă lată, de aceeaşi culoare, care se înfăşoară în jurul lui. Carnea, fragilă şi albă, nu are nici miros, nici gust. Este o specie comestibilă, care după fierbere capătă un gust delicat. Trebuie totuşi să fiarbă bine, pentru că poate fi toxică dacă este ingerată crudă sau fiartă insuficient.
