Reproducerea la păsări constituie — ca şi la celelalte vieţuitoare — una din cele mai importante manifestări din viaţă. Mai mult însă decât la oricare alte vieţuitoare, obiceiurile extrem de variate şi originale ale păsărilor legate de actul reproducerii au dus la elaborarea unora dintre cele mai interesante comportamente ale lumii animale, prin marele grad de complexitate la care au ajuns în tendinţa atingerii acelui ţel vital: perpetuarea speciei.

Pentru perpetuarea speciei se pare că nici o cale nu a rămas nefolosită, iar legat de reproducere, păsările au suferit o serie de transformări ce se repercutează adânc asupra lor, atât sub aspect fizic, cromatic, fiziologic, ecologic, cât mai ales psihic, pe care nu le mai întâlnim la nici o altă grupă de vieţuitoare.

Prin reproducere, păsările trebuie să înlocuiască exemplarele care pier din populaţiile lor, sub acţiunea diferitelor cauze: răpitori, boli, accidente, foame, bătrâneţe etc. Cam o jumătate din durata unui an — la unele specii chiar mai mult — întreaga activitate a păsărilor constă în preocuparea pentru asigurarea descendenţei.

Spre deosebire de reproducerea simplă a peştilor, batracienilor şi reptilelor, redusă de regulă la fecundare şi depunere de ouă, puii rezultaţi fiind de la început independenţi de părinţi, pe care nici nu-i cunosc, la păsări acest proces este mult mai complex, mai complex chiar decât la mamifere — grupul cel mai evoluat dintre vertebrate —, care, ca şi păsările, au grijă de progenitura lor până la deplina ei dezvoltare şi independenţă. La mamifere, puii se dezvoltă în corpul matern şi se hrănesc, la început cu laptele secretat tot de corpul matern, pe când la păsări aceste procese sunt mult mai complicate, iar manifestările adulţilor legate de perioada respectivă sunt mult mai diverse, ceea ce imprimă acestui grup de vertebrate o notă mare de originalitate.