După mamifere, păsările reprezintă grupul cel mai evoluat dintre vertebrate. Ca şi mamiferele, ele provin dintr-o ramură reptiliană şi păstrează unele caractere specifice acestora. Asemenea mamiferelor, păsările sunt animale homeoterme având temperatura corpului constantă şi ridicată. Corpul lor este acoperit cu pene, iar membrele anterioare sunt transformate în aripi; cu excepţia unor grupe ca manşoţii şi struţii şi a câtorva specii dintre carenate, toate sunt capabile de zbor.

Capul are în partea anterioară ciocul acoperit de un înveliş cornos (ramfoteca), în care se deschid, de regulă, narinele. Păsările fosile aveau dinţi fixaţi pe maxilare; cele actuale sunt lipsite de dinţi. Datorită dezvoltării ochilor, orbitele sunt foarte voluminoase. Din cauza transformării membrelor anterioare în aripi, ciocul a înlocuit în bună parte funcţia “mâinii”, capul a căpătat o mobilitate foarte mare, iar gâtul s-a alungit.

Ca o consecinţă a adaptării la zbor, membrele anterioare s-au modificat mult, unele oase carpiene şi metacarpiene reducându-se ca număr sau sudându-se. Degetele s-au redus şi ele ca număr şi mărime, în afara celui de-al doilea, care s-a alungit foarte mult, pentru realizarea unei aripi cât mai adecvate îndeplinirii funcţiei zborului. În acelaşi scop, scheletul s-a dezvoltat mult, iar articulaţiile s-au sudat în bună parte. Oasele bazinului au suferit o mare alungire fuzionînd cu regiunea corespunzătoare a coloanei vertebrale, pentru a realiza rigiditatea necesară atât funcţiei zborului, cât şi poziţiei bipede caracteristică păsărilor.

Picioarele sunt acoperite de nişte formaţiuni cornoase sub formă de solzi, ce amintesc originea reptiliană a păsărilor; uneori învelite cu pene sunt adaptate la mers, alergat, sărit, căţărat, înot, scurmat, mers pe frunzele plutitoare, imobilizat prada etc.

Sistemul respirator este adaptat specificului de viaţă a păsărilor, plămânii fiind astfel în strânsă legătură cu sacii aerieni, adică acele prelungiri membranoase ale bronhiilor, care pătrund printre diferitele organe interne sau chiar până în interiorul oaselor goale ale scheletului. Aceşti saci au o importanţă deosebită în efectuarea mecanică a schimbului de gaze, care se face sincronizat cu mişcările aripilor. Aerul inspirat cedează o parte din oxigen plămânilor, apoi trece în sacii aerieni; la expiraţie mai oxigenează încă o dată plămânii înainte de a fi evacuat. Este vorba de respiraţia dublă specifică păsărilor, mult mai eficientă decât a mamiferelor.

Rolul sacilor aerieni este multiplu. Datorită lor, puii sunt capabili să facă mişcările necesare perforării oului şi să eclozeze; tot ei micşorează greutatea specifică a corpului, permiţând un zbor mai uşor sau plutirea păsărilor pe apă; totodată împiedică supraîncălzirea muşchilor în timpul zborului, amortizează şocul contactului corpului cu apa la speciile care plonjează etc.

Sistemul circulator este mai perfecţionat decât la clasele inferioare. Inima este relativ mare şi puternică, formată din patru cavităţi, fiind aşezată în centrul cutiei toracice, ca adaptare pentru menţinerea unui echilibru cât mai perfect în timpul zborului. Circulaţia sângelui este dublă şi completă, adică sângele trece de două ori prin inimă pentru a se răspândi în tot corpul, iar în vederea utilizării optime a oxigenului, sângele venos este complet separat de cel arterial.

Metabolismul la păsări este în general foarte ridicat, schimbul energetic făcându-se cu o mare intensitate. Datorită acestui fapt temperatura corpului este mult mai ridicată în comparaţie cu aceea a mamiferelor, fiind în medie de 42°C, dar poate ajunge la unele specii până la 45°C.

Vezica urinară lipseşte, urina fiind semisolidă şi eliminîndu-se o dată cu produsele fecale prin cloacă.

Aparatul digestiv se caracterizează printr-o accentuată dezvoltare a pipotei, care îndeplineşte rolul de fărâmiţare a hranei, maxilarele neavând funcţie de masticaţie. Intestinul gros este sensibil redus.

Ovarul şi oviductul drept sunt reduse, ca adaptare pentru depunerea ouălor mari, fiind funcţionale, cu rare excepţii, numai cele din partea stingă a corpului. Ambele testicule sunt funcţionale.

Înmulţirea se face prin ouă, din care — după o perioadă de incubaţie — ies puii; aceştia pot părăsi cuibul de îndată ce au ieşit din ou şi s-au uscat (la speciile nidifuge) sau rămân în cuib până la completa dezvoltare, când sunt în stare şi să zboare (la speciile nidicole).

Cu excepţia megapodidelor, un grup de păsări primitive din Australia, şi a unor păsări parazite, toate păsările îşi clocesc singure ouăle.

Modul specific de viaţă al păsărilor a dus la dezvoltarea organelor de văz şi de auz, care au atins o deosebită perfecţiune. Organul mirosului la marea majoritate a păsărilor este mai slab, fiind mai puţin util acestora.

Tegumentul este în general lipsit de glande. Există doar două glande, numite uropigene, aşezate în regiunea coccigiană, prezente la aproape toate păsările, având un rol important (funcţional) în secreţia unei substanţe grase necesare impermeabilizării penajului.

Bogăţia centrilor de asociaţie ale emisferelor cerebrale, cât şi dimensiunile la care a ajuns creierul mic, ca organ care răspunde de mişcările complicate efectuate în timpul zborului, indică de asemenea gradul de dezvoltare al Clasei Aves.

Adaptarea de a migra, facultate reprezentată în cel mai înalt grad la păsări, şi realizarea posibilităţii aeriene de navigaţie au dus la crearea unei multitudini de însuşiri noi, pe care ştiinţa încă nu a reuşit să le descifreze în întregime.

Viaţa psihică la păsări este evoluată, manifestându-se între altele prin jocurile nupţiale originale, prin cântece şi comportamente caracteristice, de regulă variate şi complicate. Nevoia multor specii de a-şi delimita şi păzi o anumită suprafaţă de teren pentru instalarea cuibului şi creşterea puilor, a dus la elaborarea unui simţ teritorial specific, care pe lângă comportamente adecvate, a dezvoltat şi alte însuşiri, anume de semnalizare optică şi acustică. Penajul viu colorat, mai ales al masculilor, şi glasul ce poate ajunge la trilurile cele mai melodioase, specifice tot acestui sex, sunt în cel mai mare grad consecinţa acestei însuşiri teritoriale.

Grija pentru perpetuarea speciei se manifestă prin aptitudini diferite privind construcţia cuiburilor, clocirea ouălor, hrănirea puilor, ocrotirea şi educarea lor, lucru aproape necunoscut grupelor inferioare de vertebrate.

Deşi din punct de vedere anatomic păsările prezintă o organizare omogenă specifică, obiceiurile şi adaptările lor sunt foarte diferite, adecvate celor mai variate medii pe care le-au cucerit, pe întreaga suprafaţă a globului.

Pasarile - Caracteristici legate de zbor Privit în ansamblu, corpul păsărilor prezintă o conformaţie caracteristică pentru a pluti şi a se deplasa în mediul aerian, posibilitate aproape unică la vertebrate. Cât de eficientă este deplasarea a... Pasarile - aspecte privind reproducerea Reproducerea la păsări constituie — ca şi la celelalte vieţuitoare — una din cele mai importante manifestări din viaţă. Mai mult însă decât la oricare alte vieţuitoare, obiceiurile extrem de variate ş... Clasa Aves (pasari) După mamifere, păsările reprezintă grupul cel mai evoluat dintre vertebrate. Ca şi mamiferele, ele provin dintr-o ramură reptiliană şi păstrează unele caractere specifice acestora. Asemenea mamiferelo... More in: Regnul Animalia Pasarile - Caracteristici legate de zbor Pasarile - aspecte privind reproducerea Clasa Aves (pasari)

Comments (0)